Desigur, despre Klaus Iohannis este vorba, fudul nevoie mare în fața românilor, fudulie minusculă în fața mai marilor lumii. Recent, cel mai prost președinte al României de după 1989 ne-a facturat costurile vizitei în Japonia și Singapore, a cărei realizare principală este imaginea avionului de lux în care unsul cu untură a călătorit alături de consoarta sa pampon. Cel mai prost, atât la propriu, întrucât magistrala descriere făcută de Crin Antonescu, „vorbește puțin și gândește cât vorbește”, i se potrivește mănușă, cât și la figurat, pentru că „succesurile” celor două mandate stau sub semnul mulțimii vide.
Revenind la călătoria din Singapore și din țara soarelui răsare, surse încă neconfirmate oficial vorbesc despre o cheltuială de aproximativ 2.500.000 euro, din care doar zborul ar fi costat aproximativ jumătate de milion de euro. Chiar și mai mici de-ar fi, în condițiile în care românii abia dacă se mai ajung cu salariul de la o lună alta, sumele sparte de Iohannis tot mari sunt. Deh, șoriciul gros cu cheltuială se ține.
Mai nou, așa-zisul președinte a ajuns și în Emiratele Arabe Unite ceea ce înseamnă că, în vreo 14 zile, ficusul de la Cotroceni a străbătut în excursii dus-întors aproape jumătate din circumferința Pământului. Da, în excursii, pentru că niciuna dintre aceste deplasări nu a avut rostul unei vizite de stat cu urmări consistente pentru țara noastră.
Evident, în fața acestor lungi plimbări pe banii noștri, se ridică legitima întrebare: oare cât ne-au costat, în total, mini-concediile oficiale petrecute de inutilul de la Cotroceni prin reședințele prezidențiale ale statelor lumii, unde el a făcut burta mare pe banii noștri iar noi, cei de acasă, am fost „recompensați” pentru docilitate cu paltonul aruncat pe capota mașinii, ținute de prost gust, discursuri goale de conținut, muțenie în raport cu omologii săi și câteva fotografii din gama „natură moartă”?
O privire frugală aruncată pe bugetul Administrației Prezidențiale aferent perioadei 2015-2022 ne arată că pentru deplasările externe ale „înălțimii” sale românii au scos din buzunar în jur de 14.000.000 euro. După modelul, „Klaus, fă-te că muncești”, în anul de grație 2023 bugetul alocat plimbărilor la nivel înalt este cel mai mare de când plăvanul s-a instalat la Cotroceni, în jur de 6.000.000 euro.
Problema lui Iohannis, de fapt, a noastră pentru că el nu are nicio problemă, este că acești bani sunt pur și simplu aruncați pe geam. În cei opt ani și jumătate de prezență doar cu fizicul, cel mai slab președinte din istoria României post-decembriste nu poate vorbi despre niciun succes de politică externă, nu își poate trece în CV nimic notabil.
Multă vreme am considerat că, indiferent de cât de prost ar fi Iohannis, prezența lui în fruntea statului nu poate fi mai toxică decât a fost cea a lui Ion Iliescu. La o privire mult mai atentă, cel puțin din punct de vedere al marilor realizări pe plan internațional, Iohannis este sub ultimul președinte neo-comunist al României.
Cum așa?
Păi, dacă analizăm cronologia celor mai realizări ale României democratice, integrarea în NATO și în UE, vom putea observa următoarele:
- pe 17 februarie 1993, țara noastră își exprima oficial intenția de aderare la NATO, doleanță care se va materializa în data de 29 martie 2004 – președinte Ion Iliescu;
- pe 22 iunie 1995, România depunea cererea de aderare la Uniunea Europeană, pe 12-13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga decidea asupra aderării cu 10 state și aproba foile de parcurs pentru România și Bulgaria, pe 1 ianuarie 2007 România devenea stat al Uniunii Europene – președinți Ion Iliescu și Traian Băsescu.
Sigur, Iohannis nu a adus minerii la București și nici în siajul Moscovei nu a ținut România, dar a adus incompetența la rang de virtute și a topit identitatea națională în marele cuptor al globalismului.
De ce l-am ales?
Pentru că Sistemul sau Statul Paralel ni l-a prezentat ca fiind răul cel mai mic. În raport cu Victor Ponta și Viorica Dăncilă, da, a fost răul cel mai mic, însă în raport cu orice alt candidat de bun simț, Iohannis ar fi fost răul cel mai mare. Pentru vremurile prin care trecem, pentru „evoluția” țării sub mandatele sale, pentru România de astăzi chiar este, nu ar fi fost.
Ce putem face?
Acum, nimic. Însă în 2024, dacă Sistemul ne propune cei mai importanți candidați tot după criteriul răului mai mic, ori stăm cu toții acasă, ori ne îndreptăm cu toții către cei buni. Poate mai puțin importanți, dar buni; căci după principiul „unde-s doi, puterea crește”, ce astăzi este mai mic, mâine poate fi cel mai mare. Important este să fie bun; și a(nti)sistem.
