„Să nu dăm veșnicia pe o lacrimă de timp.” Aceste cuvinte, tulburător de simple, stau ca o candelă aprinsă în mijlocul sufletului, rostite de Înaltpreasfințitul Ioan, Mitropolitul Banatului, în Pastorala de Paște 2025. Ele nu sunt doar un îndemn. Sunt un strigăt tainic de dragoste, un clopot de trezire sufletească pentru o lume grăbită, obosită și înstrăinată de adevărata viață – cea care începe cu Învierea lui Hristos.
Hristos nu ne-a înviat doar pe El. Ne-a înviat pe noi toți.
Suntem obișnuiți să vorbim despre Înviere ca despre o minune istorică. Dar Învierea este mai mult decât un eveniment trecut – este începutul prezentului veșnic. Este răspunsul lui Dumnezeu la moartea noastră sufletească, la indiferența noastră, la nepăsarea care ne învelește ca o ceață de plumb.
„Cel ce iubește pe fratele său, trece din moarte la viață,” spune Scriptura. Și exact acolo bate Dumnezeu: în inima noastră amorțită. Vrea s-o miște, s-o învie, s-o transforme în altceva decât o simplă inimă biologică – într-un loc viu, capabil să ierte, să îmbrățișeze, să aducă lumină în întuneric.
Trăim o iarnă lungă a iubirii. Dar Învierea aduce primăvara veșnică.
Mitropolitul Ioan o spune răspicat: „Trăim azi o prelungită iarnă de iubire.” Ne e greu să ne iubim aproapele, să iertăm, să privim dincolo de ecrane și de interesele noastre personale. Dar Hristos, Răstignitul, ne învață altceva: iubirea este singura sabie care a biruit moartea.
Nu cu ură, nu cu răzbunare, nu cu arme, ci cu dragostea răstignită a biruit Hristos moartea. A privit omenirea, capodopera creației divine, și nu a putut-o lăsa în robia păcatului.
Crucea e locul unde timpul se întâlnește cu veșnicia
La crucea de la mormântul mamei, omul român își amintește de început și sfârșit. Acolo, în cimitir, unde o femeie șoptește „mănânce-te amaru, pământule”, se face legătura între clipă și infinit. Mormântul nu mai este o capăt de drum, ci o poartă spre dincolo.
Învierea nu este un accident metafizic. Ea este prima întâlnire cu veșnicia, și Hristos ne-a invitat pe toți s-o trăim. Astăzi. Acum.
Pe Hristos îl dor rănile piroanelor, pe noi ne dor propriile păcate.
În zilele acestea sfinte, simțim cum între cer și pământ se înfiripă o punte de lumină. Dumnezeu nu ne mai strigă. Ne șoptește. În liniște. În liniștea mormântului, în liniștea rugăciunii, în liniștea unei mame care plânge pentru fiul ei pierdut. Și mai ales, în liniștea Maicii Domnului, care încă plânge, nu pentru Fiul ei, ci pentru noi, copiii rătăciți ai lumii.
Îndrăzniți să iubiți! Doar așa vom fi vii.
Nu suntem chemați să mutăm munții, ci să frângem o bucată de pâine și s-o împărțim cu cel flămând. Să frângem un cuvânt de mângâiere pentru cel singur. Să nu-L lăsăm pe Hristos singur, cum a fost pe Cruce. Și nici pe frații noștri să nu-i lăsăm în uitare și durere.
Iubirea nu e o emoție de Paște, ci o poruncă divină. Iar Învierea nu e o poveste, ci un drum pe care trebuie să pășim. Cu credință. Cu speranță. Cu lacrimi curate. Cu dor de cer.
Bucuria Învierii nu se păstrează, se împarte.
„Păziți-vă bucuria Învierii, cu ea să pășiți spre cer,” ne îndeamnă Mitropolitul. Să o păzim cum păzește mama visul copilului adormit. Să n-o risipim pe certuri, pe griji, pe lucruri fără valoare.
Hristos a înviat! Și, odată cu El, am înviat și noi.
Să nu ne întoarcem înapoi în întuneric.
